Reșița a fost, timp de generații, un oraș definit de ritmul industriei. Organizarea timpului, felul în care oamenii locuiau, se întâlneau, își petreceau timpul liber sau își creșteau copiii – toate erau influențate de dinamica uzinelor.

Într-un astfel de oraș, cultura, sportul sau viața socială nu s-au dezvoltat separat de industrie, ci în interiorul ei, folosindu-se de spațiile, resursele și rețelele pe care munca le punea la dispoziție. Oamenii au găsit mijloace să creeze, să se apropie unii de alții, să transforme orașul într-un loc viu și solidar.

Meci de fotbal pe stationul din Valea Domanului, anii 80 | Sursă: Bodea Gavril

Cultura făcută în schimburi

Reșița avea o viață culturală intensă – dar adaptată ritmului industrial. Repetițiile, spectacolele, serbările se făceau în funcție de schimburi. Cluburile culturale erau în interiorul uzinei sau în apropierea cartierelor muncitorești. Erau cinecluburile ale căror scurtmetraje au ajuns și la competiții internaționale. Era cercul de desen, de artă plastică, de modelaj, echipele de sport și grupurile muzicale.

“Conta și sentimentul acela de siguranță, că ai un loc de muncă, că petreci timpul liber și că nu te costă foarte mult. Erau activități asigurate de uzină sau prin sindicate. Exista o infrastructură culturală reală, nu doar ideologică.” Ne spune Ada Cruceanu, critic literar.

Munții Semenic în anii '80 | Sursă: Bodea Gavril

Manifestare pe Munții Semenic în anii '80 | Sursă: Bodea Gavril

„După schimb, mulți mergeau la cor sau la teatru. Era fanfara uzinei, era Casa de Cultură, erau brigăzi artistice. Aveam și ziare, cenacluri, grupuri tehnice. Erau oameni care recitau, jucau în piese, cântau. Totul era făcut cu colegii din hală. Nu plecam prea departe. Nici nu aveai când. Dacă aveai un liber, mergeai la Semenic, la un grătar sau la fotbal. Dar în general, rămâneai în cartier, mergeai la film sau la o repetiție. Te țineai de ce era aproape.”

Matei Mircioane

„Toți cei care eram în operată eram muncitori în uzină. A fost singura operetă de amatori din Europa! Și se făcea la un nivel profesionist. Se întâmpla la Casa de Cultură, unde aveam sala noastră pentru operetă, 66-le. Casa de Cultură era un zumzet permanent. Avea mai multe camere, fiecare formație cu sala ei de repetiții. Acolo aveam orchestră, fanfară, muzică de cameră, săli de teatru, cenaclu de poezie. Ani de zile veneam de la serviciu acasă, mâncam și ne odihneam puțin, iar de la ora 5 până la 9 seara eram în Casa de Cultură. Ne duceam la Cântarea României, câte 10 autobuze, fiecare cu o anumită formație. Într-un an, ne-am dus cu un tren, „trenul fantomă”, care nu oprea în gări, și în fiecare vagon era câte o formație, fiecare cu repertoriul ei. Se mira lumea în gări, ce e cu trenul ăsta din care se aude muzică populară, jazz...”

Mariana Chirilovici

„Eu cântam jazz în trupa Dixie Band; cântam Dixieland în stil New Orleans, la chitară sau la banjo. Și eram muncitori de peste tot. Pianistul din trupă era inginer stagiar la poștă. Directorul de la Casa de Cultură, Iordache, și el în trupă, era și antrenor la secția feminină de popice, care era campioană mondială.”

Petru Chirilovici

Programul manifestărilor dedicate Zilei Metalurgistului, 1989