Lista Monumentelor şi Siturilor Istorice (2015), CS-II-a-A-10905
Muzeul locomotivelor cu abur este situat în Parcul Triaj. Acesta a fost înființat în 1972 prin eforturile inginerului Mircea Popa. Muzeul cuprinde 16 exponate, fabricate de-a lungul timpului în uzinele din Reșița.
Exponatul principal, locomotiva Resicza - ce datează din 1872, este cea mai veche locomotivă construită pe teritoriul actual al României și printre primele trei construite în spațiul Europei de Sud-Est. Aceasta a fost proiectată de John Haswell şi este o locomotivă tender (lungime 4,48 m, greutate în serviciu 11,5 t) cu două roți cuplate, cu o forță de tracțiune de 1125 kg și 45 CP la viteza de 11 km/h. În 1961 a fost recuperată de la Câmpia Turzii, unde a fost garată pe o linie de manevră. Totuși, fabricația locomotivelor cu abur la Reșița se încheie în anul 1964. Lista locomotivelor expuse:
Lista Monumentelor şi Siturilor Istorice (2015), CS-II-m-B-10920
Gara Reșița Sud este localizată în apropierea centrului civic al orașului Reșița, pe malul Bârzavei. Este cea mai veche dintre gările existente în prezent în oraș, fiind construită înainte de Primul Război Mondial. Clădirea este monument istoric de categoria B, de importanță regională și locală. Prin arhitectura ei de început de secol XX și prin apropierea de centru, reușește să întregească evoluția arhitectural – istorică a orașului industrial.
Lista Monumentelor şi Siturilor Istorice (2015), CS-II-m-B-10911
Podul este construit în anul 1937, reprezentând cel de-al doilea pod sudat din Reșița după podul din Stavila - unul dintre primele poduri sudate din țară. A fost proiectat de către inginerii Dan Mateescu și Duiliu Sfințescu, rămânând o realizare de excepție dat fiind faptul că până în anul 1960 în țară nu s-au realizat alte poduri sudate.
Numele de „Podul de la Vamă” îi este atribuit datorită amplasării în punctul de trecere dintre nucleele istorice separate inițial - Reșița Română și Reșița Montană - un loc unde comercianții erau taxați. Numele alternativ „Podul de la Pătru Iacob” derivă din denumirea veche a zonei în relație cu locuințele istorice demolate în anii ʼ80. Podul a devenit pietonal prin devierea traficului auto pe pasajul rutier denivelat, odată cu construirea Centrului Civic și pietonalizarea zonei centrale în anii ʼ80.
Sursă Foto: Marius Vasile
Construirea celor două furnale de 700 metri cubi în anii 1961-1962 au condus la creșterea necesarului de piatrăarsă de calcar; piatra fiind folosită în procesul de obținere al fontei. Astfel, se redeschide cariera de la Domanși se realizează funicularul peste Valea Bârzavei, ce lega Dealul Golului cu Dealul Crucii și uzinele.
Funicularul de calcar este ridicat între anii 1960-1965 şi este dat în exploatare în anul 1965. Proiectul este realizat de Ipromet București (Institutul de proiectare şi inginerie pentru industria metalurgică) şi este conceput pe principiul de grindă cheson sprijinită pe pile metalice cu 7 deschideri. Lungimea podului de funicular este de 500m, iar înălțimea de 30 m. Funicularul propriu-zis circula pe un cablu suspendat, traversând întreaga zonă urbană centrală a Reşiţei. Construcția reprezintă o realizare emblematică din punct de vedere al tehnologiei precum și un obiectiv remarcabil, unic, a moştenirii industriale recente la nivel naţional.
Lista Monumentelor şi Siturilor Istorice (2015), CS-II-m-B-10913
Vila Koch a fost construită în anul 1900 de către inginerul Koch, cu destinația inițială de locuință a familiei sale. Vila se integra într-un țesut de locuințe istorice care dispare prin demolare între anii 1970 - 1980, făcând loc Parcului Cărășana. Vila Koch devine o construcție solitară, izolată şi cu o orientare dezechilibrată în relație cu vecinătatea urbană nou construită.
După naționalizare (1948) imobilul va adăposti o serie de funcțiuni succesive precum locuințe colective, alimentație publică prin Restaurantul Cărășana, sediul Inspectoratului Școlar Județean și al Casei Corpului Didactic (din anul 1982). Actualmente clădirea este sediul Casei Corpului Didactic Caraş-Severin. De-a lungul timpului clădirea a suferit diverse modificări constructive, precum și o avariere a acoperișului în urma unui incendiu (2001), însă caracterul volumetriei și al plasticii fațadei a fost păstrat. Imobilul a fost construit în stil eclectic, cu elemente de factură neobarocă și neoclasică specifice începutului secolului al XX-lea.
Magazinul Universal a fost construit pe locația Grădinii din Cruce, cunoscută sub denumirile germane de „Spitzgarten” sau „Spitzpark” datorită formei ascuțite a parcelei. Locul fusese ocupat anterior de parc și de o serie de case dărăpănate, iar magazinul va respecta caracteristicile țesutului istoric în care este integrat.
Magazinul este finanțat de Uzinele Reșița și este proiectat de arhitectului Ferk Hugo. Construcția este realizată între anii 1950 - 1952 și este dată în folosință la 1 mai 1952, fiind una dintre primele dotări socio-culturale de dimensiuni semnificative construite după cel de-al Doilea Război Mondial. Funcțiunea magazinului este cea de magazin mixt și va reprezenta mult timp magazinul cel mai mare din oraș și județ. Stilul arhitectonic este specific arhitecturii moderne, prezentând la interior spații cu plan liber și o fațadă definită de o geometrie exactă.
Numele de „Universalul Vechi” îi este atribuit odată cu apariția de noi construcții comerciale de dimensiuni mai mari în oraș, în perioada sistematizării urbane succesive.
Lista monumentelor şi siturilor istorice (2015), CS-II-m-A-10900
Furnalul nr. 2 - clasat ca monument istoric - se află poziţionat pe vatra primelor cuptoare înalte datate 3 iulie 1771, coincidând cu momentul de început al siderurgiei moderne la Reşiţa. Succesiunea dezvoltării tehnologice a furnalului, ca răspuns direct la necesităţile producţiei industriale, corespunde în mod direct tuturor fazelor de dezvoltare industriale ale oraşului.
Perioada de construcţie a primelor furnale la Reşiţa coincide cu Perioada Erariului (1771 – 1854), când uzinele au aparţinut fiscului austriac. În acest interval vin date în funcţiune primele două furnale ce utilizau minereuri de fier şi cărbuni de lemn (mangal). Ulterior, în perioada 1855 – 1920 dominată de prezenţa StEG – un consorţiu internaţional cu impact la nivelul industrializării întregului Banat Montan, activitatea siderurgică se dezvoltă exponenţial, având implicaţii directe în procesul de modernizare tehnologică a furnalelor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Dintre acestea evidenţiem trecerea de la mangal la cocs în procesul de producţie a fontei. O ultimă etapă de modernizare tehnologică a furnalelor apare identificată înperioada 1961 – 1989, când acestea funcţionau în cadrul Combinatului Siderurgic Reşiţa.
Începând cu anul 1960 s-a demarat modernizarea tehnologică a furnalelor propunându-se două noi instalaţii de mare capacitate (câte 700 mc fiecare), cu un înalt grad de mecanizare şi de automatizare. Furnalul nr. 2 a intrat în funcţiune înnoua sa formulă tehnologică în 1962. Astăzi, Furnalul nr. 2 reprezinţă un exemplu memorabil de arheologie industrială prin suprapunerea stratigrafică a unei lungi tradiţii siderurgice marcate prin varietatea intervenţiilor de modernizare tehnologică.
Poziţionat în cadrul oţelăriei electrice din imediata vecinătate a furnalului, cuptorul electric rămâne o mărturie vie a tradiţiei siderurgice locale, unde de peste 260 de ani se produce şi prelucrează oţelul. Parte componentă a ceea ce se definea anterior secţia oţelăriilor, cuptorul electric îşi menţine poziţia şi producţia pe vatra iniţială a uzinei siderurgice din Reşiţa.
Această secţie a oţelăriilor s-a dezvoltat treptat în special în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin construirea mai întâi a convertoarelor Bessmer, iar ulterior a cuptoarelor Siemens- Martin şi a cuptorului pentru oţelul de creuzet. La începutul secolului al XX-lea, în anii premergători Primului Război Mondial (1913 – 1914), se pune în funcţiune primul cuptor electric basculat pentru producerea oţelurilor speciale destinate în producţia de armament. Modernizarea tehnologică a producţiei de oţel şi, ca atare, a cuptoarelor a continuat până în 1999 când a fost montat actualul cuptor electric şi care funcţionează în baza unei retehnologizări din anul 2006.
Lista Monumentelor şi Siturilor Istorice (2015), CS-II-a-A-10908
Ansamblul urban „Zona Rânduri” este alcătuit din locuințe muncitorești ridicate la mijlocul secolului al XIX-lea pe pantele dealului din spatele sectorului furnalelor. Aici se stabilesc coloniști cu populație de origine variată (slovaci, cehi, germani), colonizați în relație cu construcția uzinelor. În anul 1854 în colonia muncitorească Reșița Germană locuiau 2 842 de oameni, iar în 1858 locuiau aproximativ 4.650 de oameni, un indicator al atractivității uzinelor în expansiune.
De importanță majoră sunt străzile denumite Rândul I, Rândul II, Rândul III şi Rândul IV, dispuse în trepte pe curbele de nivel în zona Dealului Mare și Dealului Ceretului. Locuințele sunt de dimensiuni modeste, pe parter, loturile regulate fiind rezultatul unei operațiuni cadastrale unitare. În apropierea zonei se află marile cimitire nr. 2 şi nr. 3 (ortodox și catolic), cele mai vechi din oraș.
Istoricul industrial al Reşitei este strâns legat de istoria infrastructurii feroviare şi a producerii locomotivelor cu aburi începând cu mijlocul secolului al XIX-lea. În special în perioada interbelică, UDR (Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa – denumire a societăţii industriale din Reşiţa în intervalul 1920 – 1948) a deţinut o poziţie dominantă în domeniu feroviar la nivel naţional. UDR era principalul furnizor de locomotive pentru CFR, având o capacitate maximă de producţie estimată la 80 – 100 locomotive anual.
Fabrica de locomotive construită în incinta sitului industrial în intervalul 1921 – 1923, asigura atât producţia de noi locomotive şi vagoane, cât lucrări de reparaţii ale acestora. Fabrica de locomotive prezintă un limbaj arhitectural specific spaţiilor industriale ale perioadei interbelice, când amplele deschideri necesare liniilor de producţie erau asigurate printr-o structură amplă metalică. Dispunerea halelor de producţie, amplele deschideri ale iluminatoarelor şi cărămida aparentă de faţadă au repezentat elemente de referinţă şi inspiraţie în arhitectura post-1945, precum este cazul Palatului Culturii (Casei de cultură a sindicatelor) proiectat în intervalul 1949 – 1950 la Reşiţa.
Lista monumentelor şi siturilor istorice (2015), CS – II – m – B – 10903
Podul Stavila este localizat în zona Reșiței Montane şi este primul pod metalic complet sudat din România, inaugurat la 29 decembrie 1931. Acesta a reprezentat în istoria podurilor reșițene o încercare de înfrumusețare la nivelul infrastructurii. Pe baza acestei dorințe au fost introduși la extremitățile podului 4 stâlpi de piatră și beton, de aproximativ 1,5 m înălțime cu bază pătrată.
În prezent, peste podul Stavila este construit un pod de beton armat pentru traficul rutier greu. Suprapunerea celor două poduri, utilizate ambele și în prezent, reprezintă un element de unicitate la nivelul municipiului și de raritate la nivelul României.
Lista monumentelor şi siturilor istorice (2015), CS – II – a-A-10939
Centrala hidroelectrică Grebla este situată în zona Reșița Montană şi datează de la începutul secolului al XX–lea, fiind cea mai veche centrală din oraș încă în stare de funcționare. Numele acesteia provine de la locul în care este amplasată. Pe locația respectivă se afla încă de la sfârșitul secolului al XVIIII – lea o instalație pentru reținerea buștenilor tăiați în amonte și plutăriți pe Bârzava, ce era cunoscută sub denumirea de „greblă”.
Castelul de apă al acestei centrale, aferent combinatului siderurgic este situat deasupra, pe Dealul Ranchina. Legătura dintre acestea este realizată prin trei conducte forțate cu un diametru de 900 mm și lungime de 600 mm.
Întregul Banat Montan (din care face parte și Reșița) este împânzit de instalații hidroelectrice construite pentru a susţine activitatea industrială intensă: centrale hidroelectrice, baraje, canale de transport pe apă şi lacuri de acumulare.
Lista monumentelor şi siturilor istorice (2015), CS-II-m-B-10902
Vila Roşie, sau fosta Policlinică uzinală a UCMR, a fost proiectată de arhitectul Duiliu Marcu (1885 – 1966) în perioada interbelică, fiind datată aproximativ în intervalul 1928 – 1933. Proiectată iniţial ca reşedinţă privată a directorului sitului industrial, construcţia respectă principiile estetice ale arhitectului care îmbina elemente şi forme ale arhitecturii tradiţionale istorice cu cele contemporane, în special în ceea ce priveşte folosirea materialelor de construcţii. Dintre proiectele cele mai renumite ale arhitectului, datate contemporan cu Vila Roşie, menţionăm Opera din Timişoara (1923 – 1928), Palatul CFR din Bucureşti (1934 – 1937) sau Palatul Victoria (Palatul guvernului, 1937 – 1944).
Vila a fost amplasată într-un amplu parc, pe unul din platourile superioare ale Dealului Golului, cu privire panoramică înspre situl industrial. Vila a fost proiectată într-un limbaj arhitectural care preia elementele specifice zonei şi a sitului industrial însuşi, precum acoperişul amplu, decoraţia de lemn prezentă pe faţadă, cărămida aparentă roşie tipică halelor industriale din Reşiţa şi elemente decorative din piatră artificială (ciment) la ancadramente, soclu sau piatră naturală de talie la coloane. Ultima funcţiune a Vilei a fost aceea de Policlinică uzinală a UCMR.
Lista monumentelor şi siturilor istorice (2015), CS-II-m-B-10901
Vila de protocol sau cunoscută local şi ca Vila Veche datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea când fusese amplasată la nivelul unul amplu parc de pe Dealul Golului ca reşedinţă personală a directorului superior al sitului industrial. Vila deţinea o perspectivă amplă la nivelul sitului industrial amplasat în Lunca Bârzavei şi şi- a menţinut statutul reprezentativ fiind transformată ulterior în Vila de protocol al sitului.
Vila prezintă elemente arhitecturale eclectice tipice sfârşitului secolului al XIX-lea, fiind influenţată şi de arhitectura rezidenţială reprezentativă germană larg răspândită la nivelul altor situri industriale din zona Banatului Montan administrate la vremea respectivă de StEG (1855 – 1920).
În anul 1962 se marchează distincţia clară la nivelul producţiei industriale între Combinatul Siderurgic Reşiţa (CSR) şi Uzina Constructoare de Maşini Reşiţa (UCMR), care până în acest moment funcţionaseră sub aceeaşi denumire şi organizare, indiferent de diferitele etape istorice parcurse din 1771 până în acel moment. Istoricul Uzinei de Construcţii Maşini Reşiţa poate fi parcurs în cadrul muzeului regăsit în perimetrul actual al uzinei şi care, prin colecţia sa, prezintă totalitatea produselor realizate aici: machete de locomotive, diferite tipologii de motoare, compresoare sau turbine. Pe lângă istoria tehnică şi tehnologică legată de dezvoltarea industrială a UCMR, în cadrul muzeului se mai poate observa impactul producţiei la nivel naţional şi internaţional.
În clădirea actuală a muzeului se mai regăsea şi sediul bibliotecii tehnice UCMR.
Lista Monumentelor şi Siturilor Istorice (2015), CS-II-a-B-10907
Atelierul de pudlaj şi laminare cu aburi reprezinţă una dintre cele mai vechi mărturii materiale ale moştenirii industriale reşiţene şi poate fi considerat premergătorul sectorului laminoarelor din cadrul sitului siderurgic dezvoltat ulterior în jurul său pe malul Bârzavei. Ansamblul este protejat ca monument istoric.
Atelierul de pudlaj şi laminare cu abur atestă una dintre primele inovaţii tehnologice pe teritoriul românesc marcată în anul 1846 de aplicarea procesului laminării. În perioada dominată de prezenţa StEG, 1855 – 1920 („Societatea privilegiată cezaro-crăiască austriacă de căi ferate de stat”), procesul de laminare a cunoscut o amplă modernizare tehnologică stimulată şi de dezvoltarea căilor ferate pe teritoriile româneşti. Până la începutul secolului al XX-lea, la Reşiţa existau o varietate de linii de laminare dintre care menţionăm: laminatul şinelor de cale ferată, laminare de tablă fină, tablă groasă, fier profilat şi laminare universală. Modernizarea tehnologică a continuat şi în secolul al XX-lea, ajungându-se la o varietate impresionantă de linii de laminare utilizate atât în industria siderurgică cât şi cea constructoare de maşini direct în cadrul UCMR (Uzina Construcţii Maşini din Reşiţa).
© 2025 Reșița 250+
