Patrimoniu Industrial

În anul 2021, la aniversarea a 250 de ani de industrie la Reșița, Andrei Bălbărău de la Muzeul Cineastului Amator a inițiat un parteneriat cu TMK (actualmente Artrom Steel Tubes), din dorința de a valorifica patrimoniul industrial al orașului. Astfel, în Vila de Protocol a fostei uzine siderurgice a prins viață un spațiu dedicat artei și memoriei industriale – Salonul de Artă și Industrie.

De-a lungul timpului, aici s-au organizat expoziții de fotografie industrială, vernisaje, lansări de carte, proiecții de film din arhivele combinatului, dar și ateliere creative. Spațiul a devenit un punct de întâlnire între comunitate, patrimoniu și expresie artistică, un hub cultural dinamic care continuă să crească și să se reinventeze. În fostele încăperi ale uzinei au fost integrate piese recuperate din patrimoniul industrial – machete istorice ale unui furnal și ale unui funicular, negative pe sticlă cu mostre metalice analizate la microscop – toate aducând în prim-plan partea științifică și tehnică a producției siderurgice.

Astăzi, Salonul continuă să dezvolte colaborări și să găzduiască lunar evenimente variate – de la expoziții și proiecții, la întâlniri dedicate comunității creative locale. Este un spațiu deschis tuturor celor care doresc să expună, fără birocrație sau constrângeri, oferind șansa ca fiecare pasionat să își vadă lucrările într-un cadru expozițional.

Pentru mai multe detalii despre această inițiativă puteți accesa pagina oficială de Facebook a salonului.

Muzeul Cineastului Amator este o iniţiativă privată ce işi propune cercetarea şi readucerea în atenţia publicului a mişcării de cineamatorism din România. Principalele direcţii pe care se orientează muzeul sunt colecţionarea de aparatură utilizată de cineamatori (camere pe peliculă, aparate de proiecţie, vizioneze, prese de tăiat şi lipit filme, filme pe peliculă), colecţionarea de piese ce au legătură cu industria şi cultura cinematografică (postere de film, poze din filme, poze cu actori, programe de film) şi facilitarea accesului publicului la expoziţiile realizate.

Pentru mai multe detalii despre această inițiativă puteți accesa pagina oficială de Facebook a muzeului.

MIC este un spațiu muzeal dezvoltat din inițiativa voluntară a echipei Muzeului Cineastului Amator, adăpostit într-una din spațiile secției de cuzineți ce încă funcționează pe Platforma Mociur. MIC - ceea ce înseamnă, pe larg, Colecția Industrială Mociur, s-a dezvoltat ca inițiativă de salvare, conservare și prezentare a trecutului industrial de pe platforma Mociur.

Pentru mai multe detalii despre această inițiativă puteți accesa pagina oficială de Facebook a muzeului.

Construirea celor două furnale de 700 metri cubi în anii 1961-1962 au condus la creșterea necesarului de piatră arsă de calcar; piatra fiind folosită în procesul de obținere al fontei. Astfel, se redeschide cariera de la Doman și se realizează funicularul peste Valea Bârzavei, ce lega Dealul Golului cu Dealul Crucii și uzinele.

Funicularul de calcar este ridicat între anii 1960-1965 şi este dat în exploatare în anul 1965. Proiectul este realizat de Ipromet București (Institutul de proiectare şi inginerie pentru industria metalurgică) şi este conceput pe principiul de grindă cheson sprijinită pe pile metalice cu 7 deschideri. Lungimea podului de funicular este de 500 m, iar înălțimea de 30 m. Funicularul propriu-zis circula pe un cablu suspendat, traversând întreaga zonă urbană centrală a Reşiţei. Construcția reprezintă o realizare emblematică din punct de vedere al tehnologiei precum și un obiectiv remarcabil, unic, a moştenirii industriale recente la nivel naţional.

Mai multe informații despre sistemul complex de transport al calcarului sunt disponibile în expoziția „Povestea Pietrei" aici.

Furnalul nr. 2 - clasat ca monument istoric - se află poziţionat pe vatra primelor cuptoare înalte datate 3 iulie 1771, coincidând cu momentul de început al siderurgiei moderne la Reşiţa. Succesiunea dezvoltării tehnologice a furnalului, ca răspuns direct la necesităţile producţiei industriale, corespunde în mod direct tuturor fazelor de dezvoltare industriale ale oraşului.

Perioada de construcţie a primelor furnale la Reşiţa coincide cu Perioada Erariului (1771 – 1854), când uzinele au aparţinut fiscului austriac. În acest interval vin date în funcţiune primele două furnale ce utilizau minereuri de fier şi cărbuni de lemn (mangal). Ulterior, în perioada 1855 – 1920 dominată de prezenţa StEG – un consorţiu internaţional cu impact la nivelul industrializării întregului Banat Montan, activitatea siderurgică se dezvoltă exponenţial, având implicaţii directe în procesul de modernizare tehnologică a furnalelor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Dintre acestea evidenţiem trecerea de la mangal la cocs în procesul de producţie a fontei. O ultimă etapă de modernizare tehnologică a furnalelor apare identificată înperioada 1961 – 1989, când acestea funcţionau în cadrul Combinatului Siderurgic Reşiţa.

Începând cu anul 1960 s-a demarat modernizarea tehnologică a furnalelor propunându-se două noi instalaţii de mare capacitate (câte 700 mc fiecare), cu un înalt grad de mecanizare şi de automatizare. Furnalul nr. 2 a intrat în funcţiune înnoua sa formulă tehnologică în 1962. Astăzi, Furnalul nr. 2 reprezinţă un exemplu memorabil de arheologie industrială prin suprapunerea stratigrafică a unei lungi tradiţii siderurgice marcate prin varietatea intervenţiilor de modernizare tehnologică.

Mai multe informații despre procesele metalurgice și siderurgice care au avut loc în Reșița de-a lungul secolelor sunt disponibile în expoziția „Povestea Focului" aici.

Lista monumentelor şi siturilor istorice (2015), CS-II-m-A-10900

Ansamblul urban „Zona Rânduri” este alcătuit din locuințe muncitorești ridicate la mijlocul secolului al XIX-lea pe pantele dealului din spatele sectorului furnalelor. Aici se stabilesc coloniști cu populație de origine variată (slovaci, cehi, germani), colonizați în relație cu construcția uzinelor. În anul 1854 în colonia muncitorească Reșița Germană locuiau 2 842 de oameni, iar în 1858 locuiau aproximativ 4.650 de oameni, un indicator al atractivității uzinelor în expansiune.

De importanță majoră sunt străzile denumite Rândul I, Rândul II, Rândul III şi Rândul IV, dispuse în trepte pe curbele de nivel în zona Dealului Mare și Dealului Ceretului. Locuințele sunt de dimensiuni modeste, pe parter, loturile regulate fiind rezultatul unei operațiuni cadastrale unitare. În apropierea zonei se află marile cimitire nr. 2 şi nr. 3 (ortodox și catolic), cele mai vechi din oraș.

Lista Monumentelor şi Siturilor Istorice (2015), CS-II-a-A-10908

Centrala hidroelectrică Grebla este situată în zona Reșița Montană şi datează de la începutul secolului al XX–lea, fiind cea mai veche centrală din oraș încă în stare de funcționare. Numele acesteia provine de la locul în care este amplasată. Pe locația respectivă se afla încă de la sfârșitul secolului al XVIIII – lea o instalație pentru reținerea buștenilor tăiați în amonte și plutăriți pe Bârzava, ce era cunoscută sub denumirea de „greblă”.

Castelul de apă al acestei centrale, aferent combinatului siderurgic este situat deasupra, pe Dealul Ranchina. Legătura dintre acestea este realizată prin trei conducte forțate cu un diametru de 900 mm și lungime de 600 mm.

Întregul Banat Montan (din care face parte și Reșița) este împânzit de un sistem de amenajări hidrotehnice, construite pentru a susţine activitatea industrială intensă: centrale hidroelectrice, baraje, canale de transport pe apă şi lacuri de acumulare.

Mai multe informații despre acest sistem cuprinzător de amenajări hidrotehnice care împânzesc Reșița sunt disponibile în expoziția „Povestea Apei" aici.

Lista monumentelor şi siturilor istorice (2015), CS – II – a-A-10939

Pe strada Furnalelor nr.13 din Centrul Istoric al Reșiței Montane a funcționat la începutul primelor decenii ale secolului trecut, în plină perioadă de expansiune economică și socială a municipiului nostru, școala privată primară ’’Pittner Schule’’, în chiar casa familiei Pittner, la parterul acesteia. Simbol de necontestat al vechiului oraș muncitoresc, Pittner-Bácsi, cum era cunoscut bunul învățător August Pittner, s-a născut la Reșița, în ziua de 7 decembrie 1879, conform documentelor romano-catolice și al înscrisurilor vremii din 8 decembrie 1882.

Tatăl lui, Johann Pittner, a fost mecanicul primei locomotive cu abur, Szekul nr.1, adusă la Reșița de la Viena în anul 1871, și retrasă din circulație în 1936. Acesta a acționat sirena de 233 de ori pe parcursul primei călătorii, exact numărul curbelor aflate pe traseul care lega Reșița de Secul La 30 de ani, August Pittner s-a căsătorit cu tânăra învățătoare de 20 de ani, Helene Faber (născută la 24 februarie 1889 și decedată la 9 martie 1928), și împreună au avut doi copii. Aceștia au crescut în această casă, la etajul care era în întregime ocupat de familia Pittner. Despre fiul lor se cunosc prea puține amănunte, însă fiica lor, Augusta, s-a născut în 13 martie 1909, și a emigrat în Germania unde a murit la 3 iulie 1973.

Generații întregi de copii au învățat sub îndrumarea blândă și destoinică a lui August Pittner, începând cu anul 1912, prima datare oficială a școlii care îi poartă numele și astăzi. Aceasta a fost închisă în 1929, cei doi soți continuând cursurile la Școala Centrală din Reșița. După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu naționalizarea, clădirea a intrat in proprietatea statului roman și a fost utilizată pentru locuințe sociale. După anii ’90, clădirea a ajuns într-o stare de degradare avansată, din cauza lipsei de mentenanță din partea autorităților.

După anul 2012, odată cu evacuarea ocupanților, clădirea devenit ținta spoliatorilor, care au distrus și dezmembrat toate finisajele și elementele. secundare ale construcției. Întreținerea precară a dus la apariția infiltrațiilor apei meteorice si prăbușirea parțială a planșelor din lemn, precum si prăbușirea unei secvențe din șarpanta clădirii.

Proiectul de restaurare, aprobat în toamna lui 2020, cu finanțare prin Granturile SEE 2014-2021, a urmărit reabilitarea și transformarea monumentului într-un centru cultural. Proiectul contribuie la rezolvarea uneia dintre cele mai acute probleme cu care se confruntă Reșița și anume, insuficiența unităților cu specific cultural, dotate la standarde moderne. După restaurare, clădirea a început să găzduiască evenimente locale care ajută atât la revitalizarea monumentului istoric, cât și la îmbunătățirea managementului patrimoniului cultural prin readucerea acestuia în atenția comunității.

Pentru mai multe detalii despre această inițiativă puteți accesa pagina oficială de Facebook a centrului.

Magazinul Universal a fost construit pe locația Grădinii din Cruce, cunoscută sub denumirile germane de „Spitzgarten” sau „Spitzpark” datorită formei ascuțite a parcelei. Locul fusese ocupat anterior de parc și de o serie de case dărăpănate, iar magazinul va respecta caracteristicile țesutului istoric în care este integrat.

Magazinul este finanțat de Uzinele Reșița și este proiectat de arhitectului Ferk Hugo. Construcția este realizată între anii 1950 - 1952 și este dată în folosință la 1 mai 1952, fiind una dintre primele dotări socio-culturale de dimensiuni semnificative construite după cel de-al Doilea Război Mondial. Funcțiunea magazinului este cea de magazin mixt și va reprezenta mult timp magazinul cel mai mare din oraș și județ. Stilul arhitectonic este specific arhitecturii moderne, prezentând la interior spații cu plan liber și o fațadă definită de o geometrie exactă.

Numele de „Universalul Vechi” îi este atribuit odată cu apariția de noi construcții comerciale de dimensiuni mai mari în oraș, în perioada sistematizării urbane succesive.

Muzeul locomotivelor cu abur este situat în Parcul Triaj. Acesta a fost înființat în 1972 prin eforturile inginerului Mircea Popa. Muzeul cuprinde 16 exponate, fabricate de-a lungul timpului în uzinele din Reșița.

Exponatul principal, locomotiva Resicza - ce datează din 1872, este cea mai veche locomotivă construită pe teritoriul actual al României și printre primele trei construite în spațiul Europei de Sud-Est. Aceasta a fost proiectată de John Haswell şi este o locomotivă tender (lungime 4,48 m, greutate în serviciu 11,5 t) cu două roți cuplate, cu o forță de tracțiune de 1125 kg și 45 CP la viteza de 11 km/h. În 1961 a fost recuperată de la Câmpia Turzii, unde a fost garată pe o linie de manevră. Totuși, fabricația locomotivelor cu abur la Reșița se încheie în anul 1964. Lista locomotivelor expuse:

• (1872) Locomotiva nr.2 „Resicza”, ecartament 948 mm.
• (1909) Locomotiva forestieră CFF 704.209 fabricație StEG – Viena.
• (1921) Locomotiva de ecartament normal, seria 50.025, fabricație Henschel – Kassel.
• (1921) Locomotiva de ecartament normal, seria 50.378.
• (1925) Locomotiva tender cu ecartament îngust, 700 mm.
• (1933) Locomotiva de ecartament normal CFR 230.163.
• (1939) Locomotiva de ecartament normal, seria 142.072.
• (1940) Locomotiva de ecartament normal CFR 131.003.
• (1944) Locomotiva forestieră CFF 704.404.
• (1952) Locomotiva tender uzinală CFU 29.
• (1952) Locomotiva de ecartament normal CFR 764.103.
• (1954) Locomotiva tender uzinală CFU 14.
• (1955) Locomotiva de ecartament normal, seria 150.038.
• (1956) Locomotiva forestieră CFF 764.493.
• (1958) Locomotiva de ecartament îngust CFR 764.001.
• (1960) Locomotiva tender uzinală CFU28.

Lista Monumentelor şi Siturilor Istorice (2015), CS-II-a-A-10905

Vila de protocol sau cunoscută local şi ca Vila Veche datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea când fusese amplasată la nivelul unul amplu parc de pe Dealul Golului ca reşedinţă personală a directorului superior al sitului industrial. Vila deţinea o perspectivă amplă la nivelul sitului industrial amplasat în Lunca Bârzavei şi şi- a menţinut statutul reprezentativ fiind transformată ulterior în Vila de protocol al sitului.

Vila prezintă elemente arhitecturale eclectice tipice sfârşitului secolului al XIX-lea, fiind influenţată şi de arhitectura rezidenţială reprezentativă germană larg răspândită la nivelul altor situri industriale din zona Banatului Montan administrate la vremea respectivă de StEG (1855 – 1920).

Vila face parte din ansamblul sitului UCMR, situat la baza dealului Golului, pe malul stâng al Bârzavei. De asemenea, aceasta a fost achiziționată de Primăria Municipiului Reșița pentru prezervarea și utilizarea acesteia in beneficiul comunității.

Lista monumentelor şi siturilor istorice (2015), CS-II-m-B-10901

Vila Roşie, sau fosta Policlinică uzinală a UCMR, a fost proiectată de arhitectul Duiliu Marcu (1885 – 1966) în perioada interbelică, fiind datată aproximativ în intervalul 1928 – 1933. Proiectată iniţial ca reşedinţă privată a directorului sitului industrial, construcţia respectă principiile estetice ale arhitectului care îmbina elemente şi forme ale arhitecturii tradiţionale istorice cu cele contemporane, în special în ceea ce priveşte folosirea materialelor de construcţii. Dintre proiectele cele mai renumite ale arhitectului, datate contemporan cu Vila Roşie, menţionăm Opera din Timişoara (1923 – 1928), Palatul CFR din Bucureşti (1934 – 1937) sau Palatul Victoria (Palatul guvernului, 1937 – 1944).

Vila a fost amplasată într-un amplu parc, pe unul din platourile superioare ale Dealului Golului, cu privire panoramică înspre situl industrial. Vila a fost proiectată într-un limbaj arhitectural care preia elementele specifice zonei şi a sitului industrial însuşi, precum acoperişul amplu, decoraţia de lemn prezentă pe faţadă, cărămida aparentă roşie tipică halelor industriale din Reşiţa şi elemente decorative din piatră artificială (ciment) la ancadramente, soclu sau piatră naturală de talie la coloane. Ultima funcţiune a Vilei a fost aceea de Policlinică uzinală a UCMR.

Vila face parte din ansamblul sitului UCMR, situat la baza dealului Golului, pe malul stâng al Bârzavei. De asemenea, aceasta a fost achiziționată de Primăria Municipiului Reșița pentru preservarea și utilizarea acesteia in beneficiul comunității.

Lista monumentelor şi siturilor istorice (2015), CS-II-m-B-10902

Vila Koch a fost construită în anul 1900 de către inginerul Koch, cu destinația inițială de locuință a familiei sale. Vila se integra într-un țesut de locuințe istorice care dispare prin demolare între anii 1970 - 1980, făcând loc Parcului Cărășana. Vila Koch devine o construcție solitară, izolată şi cu o orientare dezechilibrată în relație cu vecinătatea urbană nou construită.

După naționalizare (1948) imobilul va adăposti o serie de funcțiuni succesive precum locuințe colective, alimentație publică prin Restaurantul Cărășana, sediul Inspectoratului Școlar Județean și al Casei Corpului Didactic (din anul 1982). Actualmente clădirea este sediul Casei Corpului Didactic Caraş-Severin. De-a lungul timpului clădirea a suferit diverse modificări constructive, precum și o avariere a acoperișului în urma unui incendiu (2001), însă caracterul volumetriei și al plasticii fațadei a fost păstrat. Imobilul a fost construit în stil eclectic, cu elemente de factură neobarocă și neoclasică specifice începutului secolului al XX-lea.

Lista Monumentelor şi Siturilor Istorice (2015), CS-II-m-B-10913

În anul 1962 se marchează distincţia clară la nivelul producţiei industriale între Combinatul Siderurgic Reşiţa (CSR) şi Uzina Constructoare de Maşini Reşiţa (UCMR), care până în acest moment funcţionaseră sub aceeaşi denumire şi organizare, indiferent de diferitele etape istorice parcurse din 1771 până în acel moment. Istoricul Uzinei de Construcţii Maşini Reşiţa poate fi parcurs în cadrul muzeului regăsit în perimetrul actual al uzinei şi care, prin colecţia sa, prezintă totalitatea produselor realizate aici: machete de locomotive, diferite tipologii de motoare, compresoare sau turbine. Pe lângă istoria tehnică şi tehnologică legată de dezvoltarea industrială a UCMR, în cadrul muzeului se mai poate observa impactul producţiei la nivel naţional şi internaţional.

În clădirea actuală a muzeului se mai regăsea şi sediul bibliotecii tehnice UCMR.

Serele uzinale fac parte din ansamblul sitului UCMR, situat la baza dealului Golului, pe malul stâng al Bârzavei, fiind amplasate în apropierea celor două vile prezentate mai sus.

Serele au fost dezvoltate de-a lungul timpului pentru a cultiva flori, legume și fructe pentru angajații uzinei, în special pentru cei din conducerea UCMR.

Hala Diesel face parte din ansamblul sitului UCMR, situat la baza dealului Golului, pe malul stâng al Bârzavei

Istoricul industrial al Reşitei este strâns legat de istoria infrastructurii feroviare şi a producerii locomotivelor cu aburi începând cu mijlocul secolului al XIX-lea. În special în perioada interbelică, UDR (Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa – denumire a societăţii industriale din Reşiţa în intervalul 1920 – 1948) a deţinut o poziţie dominantă în domeniu feroviar la nivel naţional. UDR era principalul furnizor de locomotive pentru CFR, având o capacitate maximă de producţie estimată la 80 – 100 locomotive anual.

Fabrica de locomotive construită în incinta sitului industrial în intervalul 1921 – 1923, asigura atât producţia de noi locomotive şi vagoane, cât lucrări de reparaţii ale acestora. Fabrica de locomotive prezintă un limbaj arhitectural specific spaţiilor industriale ale perioadei interbelice, când amplele deschideri necesare liniilor de producţie erau asigurate printr-o structură amplă metalică. Dispunerea halelor de producţie, amplele deschideri ale iluminatoarelor şi cărămida aparentă de faţadă au repezentat elemente de referinţă şi inspiraţie în arhitectura post-1945, precum este cazul Palatului Culturii (Casei de cultură a sindicatelor) proiectat în intervalul 1949 – 1950 la Reşiţa.

Fabrica de locomotive face parte din ansamblul sitului UCMR, situat la baza dealului Golului, pe malul stâng al Bârzavei.

Poziţionat în cadrul oţelăriei electrice din imediata vecinătate a furnalului, cuptorul electric rămâne o mărturie vie a tradiţiei siderurgice locale, unde de peste 260 de ani se produce şi prelucrează oţelul. Parte componentă a ceea ce se definea anterior secţia oţelăriilor, cuptorul electric îşi menţine poziţia şi producţia pe vatra iniţială a uzinei siderurgice din Reşiţa.

Această secţie a oţelăriilor s-a dezvoltat treptat în special în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin construirea mai întâi a convertoarelor Bessmer, iar ulterior a cuptoarelor Siemens- Martin şi a cuptorului pentru oţelul de creuzet. La începutul secolului al XX-lea, în anii premergători Primului Război Mondial (1913 – 1914), se pune în funcţiune primul cuptor electric basculat pentru producerea oţelurilor speciale destinate în producţia de armament. Modernizarea tehnologică a producţiei de oţel şi, ca atare, a cuptoarelor a continuat până în 1999 când a fost montat actualul cuptor electric şi care funcţionează în baza unei retehnologizări din anul 2006.

Atelierul de pudlaj şi laminare cu aburi reprezinţă una dintre cele mai vechi mărturii materiale ale moştenirii industriale reşiţene şi poate fi considerat premergătorul sectorului laminoarelor din cadrul sitului siderurgic dezvoltat ulterior în jurul său pe malul Bârzavei. Ansamblul este protejat ca monument istoric.

Atelierul de pudlaj şi laminare cu abur atestă una dintre primele inovaţii tehnologice pe teritoriul românesc marcată în anul 1846 de aplicarea procesului laminării. În perioada dominată de prezenţa StEG, 1855 – 1920 („Societatea privilegiată cezaro-crăiască austriacă de căi ferate de stat”), procesul de laminare a cunoscut o amplă modernizare tehnologică stimulată şi de dezvoltarea căilor ferate pe teritoriile româneşti. Până la începutul secolului al XX-lea, la Reşiţa existau o varietate de linii de laminare dintre care menţionăm: laminatul şinelor de cale ferată, laminare de tablă fină, tablă groasă, fier profilat şi laminare universală. Modernizarea tehnologică a continuat şi în secolul al XX-lea, ajungându-se la o varietate impresionantă de linii de laminare utilizate atât în industria siderurgică cât şi cea constructoare de maşini direct în cadrul UCMR (Uzina Construcţii Maşini din Reşiţa).

Lista Monumentelor şi Siturilor Istorice (2015), CS-II-a-B-10907

Gara Reșița Sud este localizată în apropierea centrului civic al orașului Reșița, pe malul Bârzavei. Este cea mai veche dintre gările existente în prezent în oraș, fiind construită înainte de Primul Război Mondial. Clădirea este monument istoric de categoria B, de importanță regională și locală. Prin arhitectura ei de început de secol XX și prin apropierea de centru, reușește să întregească evoluția arhitectural – istorică a orașului industrial.

Lista Monumentelor şi Siturilor Istorice (2015), CS-II-m-B-10920

Podul este construit în anul 1937, reprezentând cel de-al doilea pod sudat din Reșița după podul din Stavila - unul dintre primele poduri sudate din țară. A fost proiectat de către inginerii Dan Mateescu și Duiliu Sfințescu, rămânând o realizare de excepție dat fiind faptul că până în anul 1960 în țară nu s-au realizat alte poduri sudate.

Numele de „Podul de la Vamă” îi este atribuit datorită amplasării în punctul de trecere dintre nucleele istorice separate inițial - Reșița Română și Reșița Montană - un loc unde comercianții erau taxați. Numele alternativ „Podul de la Pătru Iacob” derivă din denumirea veche a zonei în relație cu locuințele istorice demolate în anii ʼ80. Podul a devenit pietonal prin devierea traficului auto pe pasajul rutier denivelat, odată cu construirea Centrului Civic și pietonalizarea zonei centrale în anii ʼ80.

Podul Stavila este localizat în zona Reșiței Montane şi este primul pod metalic complet sudat din România, inaugurat la 29 decembrie 1931. Acesta a reprezentat în istoria podurilor reșițene o încercare de înfrumusețare la nivelul infrastructurii. Pe baza acestei dorințe au fost introduși la extremitățile podului 4 stâlpi de piatră și beton, de aproximativ 1,5 m înălțime cu bază pătrată.

În prezent, peste podul Stavila este construit un pod de beton armat pentru traficul rutier greu. Suprapunerea celor două poduri, utilizate ambele și în prezent, reprezintă un element de unicitate la nivelul municipiului și de raritate la nivelul României.

Lista monumentelor şi siturilor istorice (2015), CS – II – m – B – 10903

Hala Minda este locația pilot pentru proiectul „CINEMA – Industrii creative pentru noile economii urbane. Acesta definește viitoarele dezvoltări și funcționalități posibile ale acestei hale, obiectiv de patrimoniu local.

Pentru mai multe detalii despre această inițiativă puteți accesa pagina oficială de Facebook dedicată revitalizării Halei Minda.