Pentru reșițeni, combinatul nu era doar locul de muncă, ci chiar centrul vieții. Industria organiza nu doar orașul, ci și timpul personal. Schimburile dictate de uzină – dimineața, după-amiaza, noaptea – stabileau când mănânci, când dormi, când îți vezi familia sau când te întâlnești cu prietenii. Acolo se legau prietenii, acolo se formau familii. Pentru cei veniți din alte părți ale țării, uzina era locul unde învățai cum funcționează Reșița.

„În schimbul unu te trezeai la 4:30. În doi, veneai acasă pe întuneric. În schimbul trei, plecai noaptea și ziua dormeai cât apucai. Așa trăiam. Când aveai un liber, nu plecai departe. Te vedeai cu ai tăi, mergeai la Semenic, poate la un film, poate la cor.”

Matei Mircioane

Șarjă la furnal în perioada comunistă | Sursă: Ioan Mato

Un furnal funcționa la foc continuu, șapte zile de săptămână, 24 de ore pe zi, trei schimburi de oameni. Odată pornit, merge ani. Cine ajungea la 6 dimineața prelua de la colegi toate problemele care au apărut în timpul nopții. Iar acest ciclu nu prea ținea cont de sărbători sau circumstanțe personale.

Munca era între schimburi. Nu se știa că e duminică, că e Paște, e Crăciun sau Anul Nou. Și de multe ori, clopotele de sfârșit de an ne prindea sus pe podul mare la descărcat de minereuri, că mai ales iarna veneau minereurile înghețate.

„Și să știți că în fiecare an, fiecare secție, primăvara și toamna, aveau un bal al secției. Sâmbătă, cei care nu erau la schimb de după masă mergeau la bal, cei care erau de noapte ori nu mergeau, ori beau mai puțin la bal, nu? Timpul liber... E Semenicul aproape, se făceau de multe ori excursii duminică cu autocarul, au mai fost și la Herculane... dar o mică parte, pentru că dacă lucrii trei schimburi, nu-ți mai arde, vrei să te odihnești.”

Norbert Protocsil

Munca în sectorul cald – la furnal, la oțelărie- era considerată cea mai grea. Dar din spusele celor care au trăit-o, munca grea te leagă. Între șarje erau 3 ore 25, dar în acel timp trebuiau date cel puțin 2 oale de zgură, refăcute jgheaburile pentru fontă și canalele de zgură. Secția furnal avea nevoie de oameni cu tot felul de specializări – mecano-energie, termotehnică, electric, și altele. Temperaturile erau foarte mari, mai ales pentru furnaliștii care lucrau direct lângă canalele pe unde curgea metal roșu încins. Cu asta veneau tot felul de pericole, dar și regulile și camaraderia care să le prevină.

„Era ceva normal ca în fiecare an să moară în medie 3 oameni, era ca și când era ceva normal și obligatoriu, oborul care trebuia adus oțelului ca să fie cât mai mult oțel pe cap de locuitor. Și culmea că ni se părea normal.”

Matei Mircioane

Portret de furnalist cu echipament de protecție în perioada comunistă | Sursă: Ioan Mato

„N-aveai voie să urci singur pe furnal, ci cel puțin 3 persoane. În momentul în care simțeai dulce în gură, trebuia să fugi. Monoxid de carbon: ești perfect conștient, ți se blochează toți mușchii, rămâi acolo și mori. Am avut colegi gazați, inclusiv colegul meu, președintele onorific la Prietenii Munților care lucra și el la postul 1. În cadrul furnalului aveam sală de oxigenare, cu tuburi de oxigen, cu paturi, în cazul în care se întâmplă, imediat până când se vină salvarea, să oferi ajutor. Riscul îl aveam tot timpul după noi. De-aia s-a impus să respecți regulile și de la care să nu te abați.”

Ioan Mato Jr. (fost siderurgist)

Ni s-a spus de nenumărate ori că în aceste condiții, sectorul în care lucrezi e ca o familie – trebuie să le știi bucuriile, necazurile, să intervii dacă e cazul. Ajungi să le cunoști familia din afara uzinei în timpul liber. Iar în uzină se strecoară rutine familiare și informale – deși exista o cantină, mulți povestesc cum își prăjeau împreună mâncare în pauza de prânz, sau cum într-un colț pentru pauză își instalaseră un mic televizor unde prindeau canale de la sârbi.

Furnaliști supravegand șarjă la furnal | Sursă: Aurel Săndulescu, perioada CSR 1962-1990

Povestea lui Dumitru Gropșan, prim-maistru la furnal, spusă de fiica sa, Mariana Chirilovici:

„Tata a ajuns la Reșița prin ’30 și a început să lucreze la furnal, unde i-a plăcut foarte mult. A învățat meserie ca ucenic, prin practică la locul de muncă. Devenea apoi și ca o tradiție de familie. Dacă un muncitor avea un băiat în familie, ajungeau să lucreze la aceeași secție. Ce făcea tatăl, făcea și el. Așa s-au creat profesioniști adevărați. Tata a învățat meserie de la Obradovici, prim-maistru la furnal, care l-a luat sub aripa lui și i-a arătat tot ce știa.

Ca prim-maistru la furnale, coordona lucrările și tot ce se întâmpla în procesul de producere a fontei. Țin minte că, la un moment dat, lucra zi și noapte la furnal ca să termine tot ce aveau în producție; dormea acolo pe un pat și mama se ducea cu sufertașul să-i ducă de mâncare. Tata avea muncă nenormată – venea acasă, dar dacă se întâmpla ceva la furnal, îl sunau și el trebuia să se ducă înapoi. Mi-amintesc că odată a venit de la lucru, era foarte obosit și târziu deja și a sunat telefonul. Sora mea, mai mică decât mine, s-a uitat la tata, care știa că probabil o să-l cheme iarăși la muncă, și i-a zis: „Tata, spune că nu ești aici!”

Urmărirea oalei de fontă | Sursă: Ioan Mato, perioada CSR 1962-1990

„Țin minte că tata avea o geantă și, când își mai lua la lucru ceva slănină, pentru că lucrau la furnal își făceau pe grătar tot și de fiecare dată aducea și acasă. Ne jucam pe stradă, noi, copiii, și când îl vedeam pe tata că vine fugeam! El ne prindea pe amândouă, pe mine și sora mai mică, ne ridica în brațe și noi îl întrebam cu ochii pe geantă: „Tata, ce ai adus?” Și ne scotea din geantă ce făcuseră ei la furnal, niște bucățele de carne.

M-a dus și pe mine să văd furnalul, cred că aveam cam 10-12 ani. Mi-amintesc că era chiar momentul că făceau șarja și nu puteai să stai în apropiere. Dar am imaginea cu ea curgând și mulți oameni în jur care lucrau. Mă uitam la bocancii lor cu talpă de lemn; era periculos altfel, că riscau să se topească.”

Activitate la panoul de control al furnalelor | Sursă: Ioan Mato, perioada CSR 1962-1990