Copiii din zonă au găsit utilizări alternative a sistemului hidroelectric la care inginerii nu s-au gândit la proiectarea canalelor.
„În zilele când pe acest canal lateral nu veneau lemne, apa nu putea fi oprită complet, curgea mereu un șuvoi subțire spre bucuria unor copii și tineri, care practicau un joc riscant și de fapt nepermis.
Lunecau în canal ca într-un uriaș tobogan, se frâna cu coatele și genunghii, ceea ce provoca câteodată leziuni și răni mai grave, sau erau pur și simplu ținuți deasupra capului. Se luneca în chiloți și deși tabla era perfect lustruită, aceștia aveau de suferit datorită frecării.”
(Kulhanek 2011: 76)
Exista și un sistem de vagonete pentru a transporta persoane și bunuri pe linea canalului. La o pantă de doar 1 ‰ se împingeau vagonetele și nu era nevoiae de drezine de mână sau tracțiune de cai.
„Aceste vehicole au fost și mai sunt și astăzi denumite „paruciuri” după denumirea veche germană „Parutsche”. (...)
Între acestea existau unele speciale, adaptate pentru transportul de persoane. Erau înzestrate cu două scaune cu spătare și cu suporturi laterale pentru brațe. Erau destinate vizitatorilor mai de vază, fapt pentru care erau denumite „Herrenparutsche”, tradus „paruciuri pentru domni”. Un muncitor primea sarcina de a „plimba” vizitatorii de-a lungul canalului. (...)
Foști elevi din Secul relatează că pe vremuri, ca adolescenți au întreprins uneori „călătorii de aventură” pe linia canalului, prin tuneluri și peste apeducte, mereu câte trei, cu schimbul, doi pe vehicol și al treilea trebuia să-i împingă.”
(Kulhanek 2011: 100)
-
