Instantaneu dintr-o gospodărie reșițeană. Uscatul rufelor în Reșița Montană era o provocare: trebuia găsit momentul potrivit, atunci când funinginea din uzină nu cobora deasupra orașului.

Fotografia face parte dintr-o serie documentară comandată de Combinatul Siderurgic Reșița în contextul exproprierilor planificate pentru construcția laminorului degrosisor din ansamblul C.S.R.

Devenirea Reșiței a fost dintotdeauna strâns legată de evoluția industriei, iar deciziile privind dezvoltarea uzinelor au influențat practicile de Locuire și dinamica urbană în ansamblul ei. În anii 1970, statul comunist decide, la fel ca în alte orașe românești, extinderea uzinelor peste o parte dintre locuințele din zona cea mai vie a orașului. Studiul de Sistematizare din 1971 prevedea o destinație exclusiv industrială pentru zona veche a Reșiței Montane, argumentând, printre altele, precaritatea fondului locativ. Prin urmare, cele două zone industriale (zona laminoarelor și cea a furnalelor) s-au unit prin pasajul rutier construit în vecinătatea Bisericii Catolice. A dispărut piața mare din fața bisericii, au dispărut străzi și sute de case, prăvălii și magazine reprezentative, clădiri ale instituțiilor publice sau clădiri-simbol ale orașului din vremurile de demult. Au supraviețuit câteva case izolate într-un țesut urban incoerent, Liceul Diaconovici-Tietz, cele trei biserici (catolică, luterană, reformată) și platanul din curtea Palatul Scheuchenstein, plantat în 1815. Uzina dezvoltă și, totodată, înghite orașul.

Străzile Traian Lalescu și Mihai Viteazu au reprezentat cândva epicentrul celei mai dinamice zone a orașului. Aici erau situate teatrul, cinematograful, librăria si cofetăria, policlinica, vechea primărie, Palatul Scheuchenstein, magazine, restaurante, berării și cafenele, piețe alimentare și sute de locuințe tipic reșițene pe străzile alăturate – Aurel Vlaicu, Gheorghe (George) Coșbuc, Vasile Alecsandri, 7 Noiembrie, Libertății, Someș, Unirii și altele.