Reșița: Povestea apei

Pe-o potecă ce se rupe, spre dreapta, prin pădure, din șoseaua ce iese din Reșița spre est, ajungi numai decât la un stăvilar de apă. Apa vine pe un canal croit drept, printr-o vegetație densă, și se pierde la un moment dat într-un tunel marcat deasupra 1902. Potecile se intersectează mai departe cu un pod metalic înecat în vegetație ce transportă, da, tot apă, și-apoi iar un canal semi-suspendat și-un apeduct de stâncă.

Până n-am vizitat Centrala Hidroelectrică Grebla, n-am înțeles amploarea și viziunea măreață a acestor rețele.

Pădurile din împrejurimile Reșiței ascund o nestemată: un sistem de aproape 100 de km de canale, incluzând zeci de tuneluri și apeducte metalice și de stâncă, stăvilare pentru regularizarea debitului, lacuri de acumulare și centrale hidroelectrice. Acestea au fost dezvoltate de către și pentru uzinele reșițene, începând cu secolul al XVIII-lea, cu două perioade de extensie importante: prima decadă a secolului XX și perioada imediat următoare celui de-Al Doilea Război Mondial.

Toate constituie împreună sistemul de amenajări hidrotehnice al Bârzavei superioare, un patrimoniu industrial unic în România, bine prezervat și în funcțiune și astăzi.

Cum s-a dezvoltat sistemul și pentru ce s-a folosit? Urmați-ne pe urmele sistemului hidrotehnic din bazinul superior al Bârzavei.

„Deci mai înainte, uzinele au fost la Dognecea, de acolo s-au mutat la Bocșa și de la Bocșa s-au mutat la Reșița din cauza lipsăi lemnului. Nu aveau mangal, consuma enorm. Și atunci, în 1771, pe timpul împărătesei Maria Tereza, ce să facă? De unde lemne? (...)

Și atunci, hai să concesionăm Semenicul. Bine, lemn este pe munte, pe Semenic, uite câtă lemn avea. Dar cum îl aducem? Cu căruțele, cu cai. Prea puțin, nu merge. Păi atunci cum facem? Facem canale.”

(Ioan Cornel Chira, autorul Istoricului hidroamenajărilor de pe Bârzava superioară)

Bibliografie: